A fost odată …

Săptămâna trecută (vineri seara mai exact) am avut plăcerea de a fi invitată la o comedie muzicală : „Frumoasa şi Bestia”, la teatrul Mogador din Paris. Inutil să precizez faptul că spectacolul a avut un succes nemaipomenit, că cele mai bine de două ore au trecut pe nesimțite, că am apreciat fiecare secundă, fiecare gest, fiecare cântec, fiecare costum, fiecare scenografie, fiecare glumă, că a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri-surpriză de care am avut parte în ultimii ani.

Am adorat spectacolul atât pentru calitatea sa excepțională şi talentul actorilor, dar şi pentru toate gândurile, emoțiile şi amintirile pe care mi le-a răscolit. Pe toată durata reprezentației am fost absorbită, ca şi cum aş fi intrat într-o altă lume, în care realitatea înconjurătoare, serviciul, obligațiile, oamenii au dispărut. Când s-a tras cortina şi aplauzele s-au terminat, m-am întors acasă plină de gânduri şi cu un zâmbet oarecum tâmp 😀 lipit pe buze.

Toată seara şi zilele ce au urmat nu am încetat să îmi amintesc de copilărie, de verile când mergeam, în vacanțe, la bunica. Îmi amintesc cum seara, după ce treburile casei erau terminate, cuptorul stins, vaca mulsă, găinile în poiată, porcul hrănit, etc., ea se aşeza în sfârşit în pat să se odihnească şi eu, obrăznicătură mică ce eram pe vremea aia, îi ceream să îmi povestească un basm „ca să adorm” pretextam eu pe atunci. Dar nu pentru că aveam dificultăți în a închide ochii şi a adormi o rugam eu frumos să îmi spună poveşti, nu. Ceea ce imi plăcea în mod deosebit era să îi aud vocea blânda, caldă povestind despre Feți Frumoşi cu stea în frunte şi zâne nemaipomenit de frumoase…

Apoi anii au trecut, eu am crescut, bunica a îmbătrânit, vacanțele la țară s-au scurtat şi am început să citesc singură poveşti, basme şi nuvele care mai de care : cu prepelițe, cu rățuşte urâțele, cu poveşti de dragoste cu năbădăi, dar care se terminau majoritatea cu bine şi în care personajele trăiau fericite până la adânci bătrâneți.

Chiar şi destul de mare fiind, îmi plăcea foarte mult să mă cufund în acea lume minunată pentru ca mai apoi să rememorez scenele importante preferate, să discut replicile sau pasajele care m-au marcat cu mama, să confruntam viziunile noastre asupra lumii, să îmi vorbească ea despre instinctul matern şi protector al părinților şi eu, la rândul meu, să îi spun despre visele mele de a îmi lua zborul spre tărâmuri îndepărtate şi necunoscute.

Astăzi, mai greu reuşesc să uit de lumea din jur şi să mă imaginez prințesă a timpurilor moderne, deşi mai toate brandurile de modă şi frumusețe incearcă să ne vândă zilnic acest vis şi să ne facă să credem că e posibil. E departe acum de mine lumea dulce a copilăriei, dar îmi place nespus de mult şi azi să retrăiesc momente din primii zece ani de viață.

Dacă aş dispune de o maşină a timpului, oare aş da roata înapoi ? M-aş întoarce-n lumea poveştilor ? Aş da serviciul, casa, masa, vacanța şi maşina pentru a putea copilări din nou ? Aş trece cu vederea oare peste realizările de până acum pentru a retrăi în trecut ? Nu sunt sigură de asta, dar sunt ferm convinsă că voi păstra în suflet mereu amintirile frumoase şi, ori de câte ori voi avea ocazia, nu voi ezita să deschid cufărul cu amintiri.

Andreea