Imi amintesc cu drag de dimineți visătoare

Când eram mică, citeam cu drag „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă şi râdeam deseori de năzbâtiile redate cu mult har de autor… şi asteptam şi eu cu nerăbdare să ajung la vârsta „adultă” ca să pot face acelaşi exercițiu : să mă aşez la masă cu o coală de hârtie în față (sau un laptop) şi să scriu (sau să tastez) despre întâmplările, evenimentele, momentele importante pentru mine, fie ele vesele sau triste, dar care m-au marcat şi m-au ajutat să cresc.

Aşadar astăzi reuşesc să îmi indeplinesc visul şi să vă povestesc vouă, români din România sau de mai de departe, despre momentul meu preferat din zi, pe vremea când eram la liceu : drumul înspre şcoală, plimbarea de 10 minute cu ghiozdanul în spate sau geanta pe umăr şi cu gândurile zburdalnice.

Imi amintesc cu drag de acele momente din zi când, dimineața, mâncam în grabă, mă îmbrăcam, mă încălțam şi ieşeam repede din casă uneori fără măcar să salut şi mă îndreptam încrezatoare, plină de speranță şi voie bună înspre liceu, convinsă că va fi o zi memorabilă în care mă voi remarca printr-o replică, o atitudine, un stil vestimentar, ceva. Convinsă că va fi prima zi din restul grozav al vietii mele. (Deseori nu era insă aşa şi orele treceau încet una după alta fără ca nimic extraordinar să se intample, fără să fi făcut ceva excepțional… Dar asta nu mă impiedica ca în ziua următoare să fiu fresh şi optimistă iar.)

Adoram acele 10 minute din fața blocului până la intrarea în curtea liceului, întâlnirile pe drum cu şcolarii mititei agitați, însoțiți de părinți, întâlnirile ocazionale cu fosta invățătoare din clasele I-IV, plimbarea matinală pe bulevardul Mihai Eminescu sub copacii înfrunziți, cu gândul în nori, la zile mărețe. Imi plăcea să pun lumea la cale, să imi plănuiesc ziua, de fapt pauzele între ore, să îmi imaginez întâlnirile pe fugă pe culoarul liceului cu prietenul, privirile îndrăgostite, gossipul cu prietenele şi colegele de la început de oră, chicotelile înainte să intre proful/profa în clasă şi să înceapă lecția…

Adoram să visez cu ochii deschişi şi să îmi construiesc, ca in jocul social The Sims, în fiecare zi o viață nouă, să îmi imaginez scene intense de trădare (şi prin trădare mă refer la prietena care nu răspunde la telefon sau care îi povesteşte un detaliu intim relativ jenant despre mine unei duşmance 🙂 ), scene de bucurie extremă cu râsete până la lacrimi, de complot sau dimpotrivă foarte romantice. Era momentul meu de creație şi de libertate maximă în care vorbeam eu cu mine însămi şi îmi regizam viitorul mai mult sau mai puțin apropiat. In fiecare dimineață de luni până vineri repetam în minte diferitele scenete, trăiam acele momente cu mare intensitate, le reluam, le modificam până când timpul expira…

In momentul în care ajungeam în curtea liceului, totul se risipea si simțeam presiunea şi stresul din cauza lucrării care mă aştepta dar de care uitasem 🙂 .

Astăzi, aceste momente de visare si relaxare totala la inceput de zi sunt rare… Intrarea în viața activă, responsabilitățile, realitatea socio-economică, traseul în metrou până la serviciu, agitația şi graba oamenilor pe care îi intâlnesc, sunetele şi gălăgia oraşului mă împiedică să mai visez cu aceeaşi bucurie si naivitate. Deseori ziua mea nu mai începe neapărat cu zâmbetul pe buze, ci mai degrabă cu my to do list, iar acrobațiile intelectuale matinale sunt concentrate pe organizarea unui program care să îmi permită să fac cât mai multe activități drăguțe după terminarea serviciului pentru a nu avea impresia că trăiesc pentru a lucra.

Sunt nostalgică la amintirea acelor minute de drum înspre liceu… Nu e adolescența cea mai uşoara perioadă din viață, dar sigur e una dintre cele mai frumoase, cu multe speranțe, bucurii, zâmbete, decepții (dar nu traumatice), voie bună şi optimism uneori prea naiv, dar atât de necesar…

Andreea