Dor

Nu credeam să-mi fie dor vreodată de România. De România aceea care mă dezamăgea în fiecare zi. Prin incorectitudine, prin corupție, prin nepolitețe. De România aceea care mă făcea să mă îndepărtez de ea prin felul în care se purta cu mine. Prin sistemul PCR, pile-cunoștințe-relații. Prin faptul că eram descalificată că sunt româncă, în propria mea țară.

Apoi am văzut că se poate și mai rău, că există țări mai dezavantajate decât noi. Că statul e stat, indiferent de locație. Iar taxele nu te favorizează pentru că ești străin. Că pile există oriunde, chiar și acolo unde nu te aștepți. Iar peste tot e bine să cunoști pe cineva sus pus.

Am vazut tristețe și sărăcie. Dar am văzut și mai multă sărăcie și zâmbet cald.

Mă simt norocoasă că m-am născut în Europa, că pot ieși la 11 noaptea din casă fără a-mi fi frică că voi fi jefuită sau violată. Mă simt norocoasă că m-am născut într-o țară liberă, fără preconcepții.

Mă simt norocoasă că m-am născut într-o țară cu climă temperată, în care m-am putut bucura de verdele primăverii și de arămiul toamnei în toate splendorile lor. Că vara poți ieși din casă, iar iarna te poți duce la schi fără să străbați tot continentul. Că avem munți înalți pe care îi putem străbate cu bicicleta. Că avem o mare, chiar dacă e ea mai mult neagră decât albastră.

Nu îmi e dor de România cea mizeră și coruptă, dar îmi e dor de România pitorească. De satele transilvănene, de florile de mai, de munții răcoroși. De mersul cu bicicleta prin păduri și câmpii. De câmpurile verzi. De mâncat dude din copac. De alergat prin ploaie. De toate locurile în care am fost și vreau să mai fiu.

Îmi e dor de Ceahlău – cel cu capul în nori…

Și de ascunsul lac Podragu din Făgăraș..