Din Nepal, un suvenir românesc

La un an și jumătate de la cutremurul care a devastat Nepalul, țara încă se află sub ruine, peste patru milioane de oameni încă trăiesc în adăposturi, iar guvernul pare că este depășit de situație. Înainte de cutremur, țara forfotea de turiști, însă acum, rareori mai zărești un chip străin printre nepalezi.

Turismul, care era esența Nepalului, a scăzut cu până la 70% după cutremur, spun cifrele. Combustibilul pentru avioane, autobuze și mașini devenise insuficient spre deloc, ceea ce nu a ajutat nicicum ameliorarea situației.

Probabil că pare puțin ciudat să vorbesc despre lucrurile astea, pe o platformă dedicată României. Poate că și e. Însă esența acestui articol este alta: compasiune, exemplu, sprijin.

Compasiune – Pentru o țară mult mai dezavantajată decât România, cu e economie mai precară.

Exemplu – De a găsi puterea de a zâmbi, chiar atunci când totul ți-e potrivnic.

Sprijin – Prin a vă invita să vizitați Nepalul atunci când poate v-ați dori să vizitați o insulă exotică. Pentru că fiecare turist contează pentru ei. Și pentru că este o experiență, pentru fiecare dintre noi care ajunge acolo.

Și ce altceva ar fi mai potrivit pentru a vă convinge decât un video realizat chiar de un român?

Mai jos, câteva gânduri ale lui Ion Cojocaru, autorul video-ului, despre manifestul filmat și despre Nepal.

Un suvenir din Nepal, mai puțin tangibil

„Nepalul în sine e un suvenir. Este ca un chihlimbar care a prins în rășina fosilizată o civilizație încă vie, cu obiceiuri și tradiții păstrate aproape intacte.

După scurta vizită în Nepal, m-am întors un pic mai împăcat cu mine. Cu valorile în care cred, cu lucrurile care sunt cu adevarat importante în viața mea și la care ar trebui să țin mai mult.”

Oamenii

„Undeva la peste 4 milioane de oameni trăiesc încă în adăposturi improvizate în Nepal. Unii stau încă în ruinele caselor vechi, alții în corturi amenajate de Crucea Roșie, alții chiar pe străzi. Mulți dintre ei sunt copii. E greu să pun în cuvinte exact ce am simțit și văzut cât am stat acolo.

Cu toate astea, am văzut oameni care, deși au pierdut absolut totul, găsesc încă puterea să-ți zâmbească atunci când vrei să le faci o poză. Am văzut copii care întind mâna să-ți ceară de mâncare și nu bani. Am văzut familii întregi care nu s-au resemnat, care muncesc de la mic la mare să-și reconstruiască singuri ce se mai poate din ce a rămas în urma cutremurului. Soarta le-a zdruncinat oamenilor pământul de sub picioare, le-a dărâmat casele și le-a ucis familiile, dar nu cred că a reușit să le zdruncine credința și valorile.

Sunt printre cei mai săraci oameni pe care i-am văzut vreodată, și totuși sunt atât de bogați prin tradițiile și obiceiurile pe care încă le mai păstrează.

Ei sunt spiritul Nepalului. Oamenii.”

Asemănări cu România

„M-am născut și am crescut în Rahova, undeva aproape de cartierul numit Ferentari. Prin tot ce a lăsat cutremurul în urmă, prin modul cum oamenii sunt nevoiți să trăiască acolo, seamană mult cu sărăcia din România.

Cu toate astea, parcă nu am văzut răutatea de la noi. M-am simțit mai în siguranță printre oameni mult mai săraci ca cei din țară. Sper să nu greșesc, dar asta am simțit. Mult mai puțină rea voință în condiții mult mai grele decat avem noi acasă.”

Să fii găzduit în casa unui nepalez

„Nu doar că am stat la un nepalez, am mâncat la masă cu familia lui, am mers în locurile în care merg și ei, am luat autobuzul, o experiență pe care o recomand celor care se plâng de mijloacele de transport din țară, am încercat, în puținul timp avut la dispoziție, să mă port ca un localnic. M-am bucurat de fiecare experiență pe care am avut-o acolo.

La plecare, Suraj, gazda mea din Nepal, mi-a spus că am intrat ca un oaspete în casa lui și plec ca un prieten. Poate n-am avut cele mai bune condiții, dar am câștigat un prieten.”

Un exemplu. Pentru noi

„Manifestul filmat de mine se termină cu câteva cadre în care o familie, de la mic la mare, cară molozul din ce a mai ramas din casa lor. Un copil de numai 3 ani, nu cred să fi avut mai mult, cară pământul ud cu un fel de disc de tablă. Surorile lui, fete la vârsta majoratului, dau la lopată și mută cărămizile cu mâna. Până și bătrânul familiei, trecut bine de 80 de ani, îi ajută cu ce poate. Undeva într-un colț, cu spatele la ce a mai rămas dintr-un perete de cărămidă, una din fete se spală pe cap într-un lighean.

Oamenii ăștia au înțeles că trebuie să muncească, că nu pot aștepta la nesfârșit să vină cineva să-i ajute. Că nu e o soluție să stai să te plângi de o soartă potrivnică. E mult mai greu, dar trebuie să încerci să faci tot ce ține de tine să fie un pic mai bine. Nu poți să alegi circumstanțele sau condițiile date, dar poți să alegi atitudinea pe care o ai vis-à-vis de ce ți se întamplă, bine sau rău.

Oamenii ăștia au găsit puterea să-mi zâmbească atunci când le-am cerut permisiunea să-i filmez. Au fost politicoși cu mine când alții (că tocmai vorbeam de Ferentari) probabil m-ar fi tratat cu răutate și furie.”

Un ajutor. Pentru ei

„Mesajul pe care încerc să-l transmit prin manifest este următorul : dacă vrem să le dăm o mână de ajutor acestor oameni, trebuie să alegem să trecem peste fricile și îndoielile pe care le putem avea în legatură cu Nepalul și să mergem să îl vizităm.

Turismul este motorul principal al economiei nepaleze. După cutremur a scăzut la numai o treime. Oamenii de acolo au nevoie de turism pentru că din asta trăiesc. O simplă vizită în Nepal înseamnă destul de mult pentru ei. Iar o vizită în Nepal poate însemna destul de mult și pentru noi. Nu știu dacă este mai bine sau mai frumos în comparație cu alte destinații, dar este cu siguranță o experiență din care putem învăța lucruri. Este o vizită la un muzeu viu. Astfel este o situație din care toată lumea are de câștigat.

Deci, dacă aveți cum și vreți să faceți asta, go #visitNepal.”