Încotro se îndreaptă cinematografia românească ?

Locuiesc în Franța de aproape şapte ani acuşi. In Paris, ca să fiu precisă. Oraş superb, cosmopolit, cu oameni de tot soiul, de toate națiile cum se zice, cu orizonturi şi mai închise, şi mai deschise, cu o cultură variabilă în funcție de vârstă, de statut social, de educație, de anturaj, … De când eram mai mică, pe la gimnaziu, apoi la liceu, mă uitam mereu la filme străine (majoritatea americane, dar nu numai… mai prindeam şi câte un columbian, francez, spaniol, italian). Nu pentru că snobam cinematografia românească, dar pentru că era prea puțin prezentă la TV. Singurele filme româneşti de care îmi amintesc erau „Liceenii” sau câteva adaptări după diferite nuvele, poveşti, romane, majoritatea pentru copii. Toate serialele pe care le urmăream erau americane sau erau telenovele produse în America Latină. Abia în ultimii mei ani de liceu a inceput producția telenovelelor româneşti. Dar de filme româneşti, scurte sau lungi metraje pentru adolescenți, nu îmi amintesc să fi auzit prin Moldova, să fi văzut în paginile sau programele de publicitate.

Câtă vreme eram în țară, nu mă deranja faptul că nu se punea accentul pe cinematografia românească cât de cât modernă, mă mulțumeam şi eram fericită să merg la cinema sau să mă uit la televizor pe la vreun blockbuster. Dar mai apoi am ieşit din țară, şi asta nu numai pentru o vacanță în care nu ai timp de nimic altceva decât de vizitat monumente, muzee şi bărulețe. Am plecat din România pentru a mă instala în Paris pentru studille universitare, şi, mai târziu, pentru a îmi dezvolta cariera profesională. Şi cu cât trecea vremea, cu atât îmi doream tot mai mult să mă informez despre cinematografia românească. Nu pentru că un sentiment puternic de naționalism s-ar fi trezit subit, ci pentru că deseori mi s-a întamplat să întâlnesc oameni cultivați, curioşi, care voiau să afle mai multe despre România, despre cultura noastră națională, despre ocupațiile tinerilor de astăzi, din perioada post comunistă.

A început aşadar să mă intereseze din ce în ce mai mult cinematografia românească. Nu aveam acces la multe filme, dar de câte ori ieşea la cinema vreun film românesc, deseori era vorba despre filmele calificate sau premiate la Festivalul de la Cannes, mergeam să văd despre ce este vorba. Aşa am ajuns să văd producții ca „Ryna” sau „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, prezentând minunățiile perioadei comuniste sau bucuriile vieții în mediul rural… Deseori vedeam – şi mai văd încă – la televizor numeroase filme documentare despre Nicolae Ceauşescu, despre orfelinate sau despre corupția în anumite universități din câteva mari oraşe… Şi sinceră să fiu, atât de mare mi-a fost decepția să văd dezinteresul pentru perioada actuală şi efervescența care se naşte şi se dezvoltă în țară încât am abandonat ideea de a mai urmări marile producții cinematografice româneşti. Cu siguranță trecutul influențează prezentul şi viitorul, dar prezentul nu e făcut doar din trecut şi ceea ce se intâmplă astăzi, identitea tinerilor români de astăzi e la fel de demnă de luat în considerare, după părerea mea, ca şi alte evenimente istorice.

De câțiva ani însă, m-am apropiat de Ambasada României în Franța şi am constat cu surprindere (plăcuta de data asta) că echipa actuală face mari eforturi tocmai pentru a schimba opinia francezilor (şi nu numai) despre România, despre rromi, despre furturi, violențe, prostituție, cerşit. Numeroase activități culturale interesante sunt propuse : ateliere de teatru, concerte, petreceri, ieşiri diverse.

Ultimul eveniment propus este tocmai participarea la un festival de scurt-metraje româneşti, cele patru filme selecționate fiind următoarele :

– „Termen redus”, realizat de Ioana Lascăr –> un alt film redând perioada comunistă

– „Nouă vieți”, realizat de Iulia Matei

– „Clubul de bridge”, realizat de Ana-Maria Vijdea si Cristina Haneş –> realizat în Turcia însă

– „După fel şi chip”, realizat de Paula Oneț.

Nu am participat încă la eveniment şi nu ştiu sigur dacă reuşesc să merg joi să văd aceste fimulețe, dar apreciez deja inițiativa. Iar văzând trailurile la câteva dintre ele, trebuie să recunosc că sunt plină de speranță în privința cinematografiei româneşti când văd atâția actori şi regizori tineri, cu talent şi o dorință atât de mare de a reuşi, de a se afirma peste hotare şi mai ales de a pune în scenă realitatea actuală a țării cu faptele şi gândurile ce creionează cotidianul românilor.

Andreea

PS: Dacă se întâmplă să fiți în Paris joi şi sunteți disponibili joi seara, nu ezitați să vă înscrieți la eveniment pe Facebook.