I’m Romanian – Ștefan Paraschiv, român

comment 1
GȂNDURI, I'M ROMANIAN

I’m Romanian – Ştefan Paraschiv, student constănțean

Frânturi

Scriu din hrube de suflet, acolo unde sunt izgoniţi marginalii şi marginalizaţii. Sigur, singurătatea este o cruce copleşitoare, dar cum altfel să rezişti compromisului şi unei vieţi irosite, trăite, deci, în locuri comune? Cei mai mulţi fug de singurătate trădându-şi însăşi fiinţa, fără să ştie că, astfel, îşi pierd mântuirea. Pentru aceştia, ziua de mâine e cea mai crâncenă luptă. Idealul şi credinţa? Nimic altceva decât nişte fantasmagorii neproductive.

În această lume refuzând truda înălţării, eu am vrut să-mi aflu rostul şi, conştient sau nu – peu importe –, m-am înhămat carului voievodal, care este neamul românesc, în drumul său spre nemurire. M-am făcut copilul de trupă al unui ideal: renaşterea – nu numai în graniţele fireşti, legiuite de Bunul Dumnezeu, ci şi în spirit a – României Mari. Iaca, românii se uită la vâltorile vremii cu îngăduinţă: „lasă-i să-şi crape capu-ntre ei şi să moară proşti!”. Pentru că s-au învăţat: printre români, sunt şi proşti destui, unii înrăiţi de-atâta prostie. Ălora li se opun destinele tragice ale marilor noastre căpetenii, al căror sfârşit este încununat creştineşte de mântuire. Noi suntem, una peste alta, o poveste nu atât frumoasă, cât bine scrisă. N-avem figura de piatră a unui de Maistre, dar învăţătorul nostru este nea Petrache Ţuţea din Boteni şi de la Athénée Palace, cel cu ţeasta de lut. În România, de plictiseală nicicând nu se moare. Şi ce frumos ne miroase, în viaţă, ca şi-n moarte, a tămâie şi a mir!

Bizare ceasuri ale istoriei mi-am mai ales, nu-i aşa? Chiar în aceste momente, mediocrii îşi proclamă o universalitate de libertăţi absurde, prin care suplinesc, vai, credinţa, artele şi însuşi firescul naturii umane. Toţi au dreptul să scrie, toţi au dreptul să joace, toţi au dreptul să cânte – zic ei. Măcar 15 minute de celebritate! – ne roagă să-i îngăduim, „să fim toleranţi” cu ei măcar 15 minute, cât se dau în stampă! Dragostea se poate şi-ntre bărbaţi, şi-ntre femei, şi-ntre oameni şi patrupede – zic ei. „Şi ce se mai poate, când totul se poate?” – zice Adrian Păunescu, zvârlindu-i pe toţi aceşti jalnici materialişti şi egalitarişti de pe tabla de joc, prin versul Măriei Sale. Şi totuşi, vremea este, mai mult decât oricând, a mărturisirii şi a manifestului. Adică a tinereţii.

Cum să nu te însingurezi, cercat de deznădejde, când un tânăr alege să trăiască-n compromis, făcându-şi din ban religie? Cum să te însoţeşti cu unii – nu mulţi, nu cei mai mulţi, dar destui… –, care nu mai cred în nimic şi să ajungi să le fii asemenea? Ar însemna trădarea rostului pe care fiecare dintre noi îl poartă, categoric, de-a lungul destinului. Nu-mi rămâne decât să merg până la capăt. Din mers, deci, să-mi împletesc stângaci cheagurile, să-mi ostoiesc rănile cu frunzele presate din ierbarul amintirilor, să-mi sparg copturile şi să le plâng. Fir-ar să fie, până la capăt!

Ştefan

*Revista Manifest Româneşte : https://issuu.com/manifestromaneste

*Pagina de Facebook a proiectului: https://www.facebook.com/manifestromaneste/

1 Comment so far

Lasă un răspuns